Infidelitatea maritală este percepută ca fiind imorală din punct de vedere social, dar în același timp este și foarte frecventă. Această contradicție ar putea fi explicată prin procesul de dezangajare morală, mai exact prin utilizarea anumitor justificări morale împărtășite la nivel social, care, în consecință, favorizează comportamentul infidel. Articolul propus are la bază o cercetare ce a avut un număr de 609 participanți căsătoriți și care a urmărit să surprindă strategiile de legitimare morală a infidelității utilizate în rândul persoanelor angajate în relații maritale. Rezultatele au arătat că strategiile dominante de legitimare a infidelității maritale sunt difuzarea responsabilității, atribuirea vinei asupra partenerului înșelat, comparațiile avantajoase cu alte acte imorale, justificarea infidelității prin anumite beneficii și minimizarea consecințelor negative ale acesteia.

Teoria social-cognitivă afirmă că oamenii iau decizii lipsite de etică atunci când procesele de autoreglare morală, care în mod normal inhibă comportamentele negative prin auto-sancțiuni anticipate, sunt dezactivate printr-o serie de mecanisme cognitive numite colectiv „dezangajare morală”. Aceste mecanisme care restructurează cognitiv comportamentul pentru a apărea ca fiind acceptabil din punct de vedere moral sunt justificarea morală, etichetarea eufemistică, comparația avantajoasă, deplasarea responsabilității, difuzarea responsabilității, desconsiderarea sau denaturarea consecințelor, dezumanizarea și atribuirea vinei.

Oamenii care comit fapte imorale nu înseamnă că nu au principii/repere morale, ci doar că folosesc diverse mecanisme cognitive pentru a resemnifica evenimentul (pentru a-l interpreta într-o altă lumină) nu doar pentru a-i diminua caracterul negativ, ci și propriul sentiment de vinovăție experimentat.

Infidelii  își pot justifica aventura extraconjugală prin nevoia de variabilitate sexuală sau prin nevoia de a împărtăși emoții, în timp ce limbajul igienizant al etichetării eufemistice poate concepe un episod de infidelitate ca fiind „lărgirea orizontului” sau „aventura vieții”. Prevalența ridicată a infidelității îi poate convinge pe mulți oameni că este un fenomen atât de comun încât i se poate întâmpla oricui; astfel, natura larg raspândită a acestui comportament ar putea să-l redefinească ca fiind mai puțin imoral. În plus, natura secretă a relațiilor extraconjugale poate ajuta partenerii infideli să submineze și, astfel, să denatureze consecințele grave ale propriului comportament. Blamarea partenerului pentru calitatea slabă a relației, pentru distanțarea fizică prelungită, ostilitatea sau alte prejudicii sunt motive des invocate de infideli atunci când își motivează aventurile cu un alt partener din afara relației (Fincham & May, 2017; Barta & Kiene, 2005).

Citește articolul în întregime aici.

Iată cum își justifică partenerii căsătoriți aventurile:

1. Infidelitatea soțului/soției nu ar trebui să fie blamată, deoarece mulți oameni au astfel de experiențe la un moment dat.
2. În cazul în care partenerii nu-și exprimă clar limitele, cel infidel nu ar trebui să fie învinuit că are o aventură.
3. În prezent, infidelitatea este foarte frecventă, atfel încât nu ar trebui să învinovițim pe cineva pentru o aventură extraconjugală.
4. Cineva care a fost înșelat/ă de partener/ă, de obicei a făcut unele lucruri pentru a merita acest lucru.
5. Unii oameni merită să fie înșelați în relațiile lor conjugale.
6. Dacă o persoană căsătorită ajunge să aibă o aventură, soțul/soția sa poate fi cel/cea vinovat(ă).
7. A avea o aventură cu altcineva nu se compară cu abuzul conjugal.
8. În comparație cu cei care își abandonează soțul/soția și copiii, o persoană care are o aventură extraconjugală nu a făcut nimic grav.
9. A avea o aventură cu altcineva decât soțul/soția nu este atât de grav, în comparație, de exemplu, cu neglijarea partenerului grav bolnav.
10. Infidelitatea nu este complet imorală pentru că le oferă unor persoane o modalitate de a-și satisface securitatea psihologică necesară.
11. O relație extraconjugală poate însemna „lărgirea orizontului”.
12. A avea o aventură este o modalitate de a-ți păstra sentimentul necesar de independență.
13. A avea ocazional relații intime fizice cu altcineva decât soțul/soția nu este foarte grav atâta timp cât nu te angajezi într-o relație pe termen lung.
14. O aventură extraconjugală care nu este descoperită nu produce niciun rău.
15. Flirtul cu altcineva nu face niciun rău soțului/soției tale.